Muzeul, ce poartă denumirea generică Casa-Atelier ”Gabriel Popescu”, este situat în satul Gura Vulcănii (comuna Vulcana Pandele), locul de naştere al artistului, o zonă colinară de o frumuseţe mirifică. Lăcaşul cultural dâmboviţean a fost deschis la 15 mai 1973 chiar în casa gravorului Gabriel Popescu (1866 – 1937), amenajarea fiind posibilă datorită donaţiilor familiei acestuia. Tot familia sa a contribuit din plin la recrearea atmosferei de odinioară în care Gabriel Popescu a creat şi trăit. Casa a fost finalizată în 1905, după planurile arhitectului A. Clavel, realizate în concordanţă cu schiţele şi dorinţele artistului. Clădirea are, la etaj, două camere – una deosebit de spaţioasă, destinată atelierului de gravură, care este prevăzută cu un luminator, iar cealaltă – dormitorul, complet utilat, în care se află o serie de obiecte de uz casnic (lămpi, căni, lavoar etc.), dar şi o bibliotecă variată ce cuprinde tratate de gravură, albume de artă şi fotografii, carţi de bune maniere, cărţi de istoria românilor, cărţi de sculptură în lemn. În diferitele momente ale zilei, prin intermediul luminatorului, se crea o atmosferă propice lucrului migălos pe care îl presupunea gravura în metal. Dacă la parterul casei este prezentată, printro expoziţie documentară, cu diferite fotografii şi documente din timpul studiilor, viaţa şi principalele creaţii ale artistului, etajul ilustrează locul în care îşi petrecea cel mai mult timp, respectiv atelierul, dotat cu o presă unică în ţară, cu doi cilindri acţionaţi printr-o manivelă. În atelier se pot vedea ustensilele de lucru şi substanţele pentru realizarea gravurilor în metal, precum şi soba pe care îşi usca lucrările după imprimarea prin presare. Aici, prin intermediul instrumentelor de gravură, vizitatorul îşi poate imagina şi înţelege mai uşor procedeul laborios al gravurii în acvaforte şi dăltiţă.
Dar, pe lângă gravură, Gabriel Popescu realiza studii şi ieşea, ca orice artist al vremii, în natură, pentru a observa diferite lucruri care puteau fi legate de expresivitatea chipului uman sau de documentarea pentru un subiect anume. Ca mărturie a faptului că artistul ieşea din atelier să lucreze stau şevaletul, scăunelul şi umbrela de câmp. Din cauză că domeniul gravurii în metal era puţin cunoscut şi destul de greu accesibil, ustensilele se procurau cu dificultate, lucru care l-a făcut pe Gabriel Popescu să-şi realizeze propriile instrumente. Unul dintre momentele importante pentru educaţia artistică românească a fost acela când Gabriel Popescu a fost cel care a pus bazele învăţământului superior de specialitate în domeniu, după ce a fost numit profesor în 1911 la Şcoala de Arte Frumoase din Bucureşti. Vitregiile şi neajunsurile timpului l-au făcut, nu de puţine ori, să imprime lucrările studenţilor săi la presa din atelierul de la Vulcana. Artistul Gabriel Popescu înfăţişează în lucrările sale originale, în tehnici diferite (acvaforte, dăltiţă, peniţă, cărbune etc.), scene şi persoane din Vulcana Pandele. În asemenea lucrări, Popescu şi-a demonstrat calităţile complexe de gravor şi, nu în ultimul rând, de pasionat al desenului.
Desenele sale înfăţişează lapidar, ca nişte instantanee simple, scene întâlnite pe stradă, redate ferm şi expresiv, ce surprind, printr-o viziune sintetică, principalele trăsături caracteristice ale subiectului ales.
După 1934, anul pensionării, împreună cu soţia sa Marthe Canazin, acesta, bolnav fiind, se retrage la Vulcana Pandele, localitatea natală. După moarte însă, arta sa a intrat într-un con de umbră, fiind uneori amintită la diferite simpozioane şi manifestări cu caracter local. Cu siguranţă, odată cu trecerea timpului, se va înţelege adevărata valoare a operei sale şi va primi locul binemeritat în istoria artei româneşti.
